Porti catre viitor sau... a te desparti frumos

Se intampla sa ne despartim din cand in cand de oameni - colegi sau amici - persoane cu care am petrecut situatii variate, mai fericite sau mai putin fericite, banale sau deosebite, si lista cu siguranta poate continua.

Ca e la alegerea unuia din noi, care nu se mai simte implinit in relatie, sau ca se schimba ceva semnficativ in firma, sau se termina proiectul, sau pur si simplu gasesti un job mai bun, well, cauzele pentru care alegem sa plecam dintr-un loc sau dintr-o relatie sunt nu numai variate, dar si perfect valide, in sistemul nostru de valori. Cu toate astea, faptul ca alegem sa plecam schimba dinamica relatiilor conexe, uneori imediat, uneori vizibil in timp, si genereaza impact nu numai in sistemul nostru de valori, ci si in cel al persoanei/persoanelor de care alegem sa ne separam.

Ce responsabilitate avem fata de oamenii si relatiile pe care le lasam in urma?
Si mai ales, ce fel de relatie poate exista dupa despartire, if any?
Putem analiza in aceeasi conversatie relatiile profesionale si cele personale, fara a neglija elementele distinctive ale fiecareia din cele doua, fara a simplifica incorect?

Stim din modelul de tranzitii al lui Bridges ca despartirea, ca orice proces de schimbare, implica 3 etape:

• Sfarsitul (pierderea, renuntarea)
• Zona neutra
• Noul inceput

Stim de la Elisabeth Kubler-Ross ca sfarsitul (etapa 1 din modelul lui Bridges) implica 5 etape (care pot fi parcurse in orice ordine, uneori repetandu-se, de durate si intensitati diferite):

• Negarea
• Furia
• Negocierea
• Depresia
• Acceptarea  

Partea cu adevarat interesanta este ca, oricat de autentice sunt starile prin care trecem, si oricat de indreptatiti ne consideram sa traim respectivele emotii (chiar daca, poate nu rational, dar macar intuitiv, le constientizam ca negative), responsabilitatea pentru actiunile noastre ne apartine, in esenta, tot noua :). Cum ne despartim, ce spunem cand ne despartim, ce facem dupa, cum tratam ceea ce a rezultat din relatie (ca e vorba de prietenii comuni, fostii colegi sau fostele proiecte), ce atitudini alegem sa aratam fata de trecut, fata de prezent, fata de viitor (daca avem vreo deschidere catre vreun viitor) toate acestea reprezinta contributia noastra proprie la procesul (teoretic dureros) al despartirii. 

Dar daca am vedea despartirea ca o transformare, in loc de ca o renuntare? 
Daca, stiind ca in final rezultatul este acelasi (acceptarea, zona neutra, noul inceput), ne-am stradui sa nu petrecem tot timpul pe care in mod natural il traim in starile negative, contribuind, la randul nostru, la a scrie un sfarsit negativ, greu de remediat ulterior, pentru relatie?
Nu ne-am face astfel despartirile mai frumoase, simple porti catre viitor, in loc de amintiri... provocatoare... ale unui trecut pe care vom avea ulterior dificultati in a-l integra in prezent?

Dieta, sportul si schimbarea

Ce au in comun dieta, sportul si schimbarea?
Aparent, nimic.
Si totusi...

Cine face sport ca hobby, cu o anumita periodicitate, stie ca "muschii invata". De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate exercitiile :). E un mod simplist de a spune ca, la nivel fizic, corpul nostru se obisnuieste cu un anumit nivel de efort, si, chiar daca la inceput se vad efecte (slabim sau ne tonificam, de regula), acestea incetinesc si se stabilizeaza, imediat ce ne acomodam cu respectivul nivel de efort.

Cine experimenteaza cu diete si variatii de stil alimentar (hopefully) sanatos, afla destul de repede ca si metabolismul "invata" (ce curios, la fel ca si muschii!), si, dupa ce se obisnuieste cu un aport caloric diferit fata de ce "stia" inainte, incetineste, adaptandu-se noilor conditii. De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate dieta (ca si exercitiile!), si sa fim rabdatori cu noi insine cand observam ca nu mai da aceleasi rezultate dieta-minune care a mers in trecut.

E un oarecare mecanism de urcare-platou (daca vedem sportul si dieta ca solutii pentru a urca un munte) sau de coborare-platou (daca ne gandim strict ca muntele este, de regula, dorinta noastra de a imbunatati cum aratam, de a deveni mai "fit"). Esential este insa faptul ca - oricat de trist ar suna - ceea ce a mers in trecut, probabil nu o sa mearga, din nou, in aceeasi formula. Deci, va trebui sa schimbam continuu ceva, in sport, in dieta, daca ne dorim noi si noi platouri (indiferent ca le vedem in sus sau in jos :) ).

Altfel spus, schimbarea este necesara si in sport, si in dieta, daca vrem rezultate noi. Este oare valabila afirmatia si pentru starea noastra intelectuala de "fitness"?

Invatam, lucram, ajungem la un nivel de echilibru, profesional si personal, nivel la care lucrurile par sa mearga bine. Ce se intampla, oare, cu abilitatea noastra de a ne dezvolta, de a creste, de a evolua, in acest caz?

Reactioneaza ea, oare, la fel ca muschii si ca metabolismul, se adapteaza si incetineste?
Si daca este asa, ce semnale avem nevoie sa primim, de la noi insine, pentru a constientiza ca este necesara o schimbare?

Ani, viata si numaratori

"In the end, it is not the years in your life that count. It's the life in your years." zicea Abraham Lincoln.

Profund, nu-i asa? :)
Dar care este oare diferenta intre a pune viata in anii tai, in opozitie cu a pune ani in viata? Nu este vorba despre aceeasi numaratoare, la o prima vedere asupra ideii?

"Am jobul asta de n ani."..."Suntem impreuna de n ani."..."Fac asta de n ani."...

Si ce daca? :) Este in vreun fel o masura a fericirii, numarul de ani de ceva - oricare ar fi acel ceva? Sau vreun indiciu macar, asupra calitatii vietii sau asupra persoanei in sine, care are a spune despre el/ea numarul de ani de... ceva?

Am intalnit recent oameni absorbiti de o pasiune, de ceva in jurul carora li se desfasoara intreaga viata. Ca e un job (profitabil sau nu), ca e o relatie (romantica, de familie, sau de oricare alt fel), ca e un eveniment (prezent, trecut sau viitor), realitatea respectiva concentreaza intreaga energie vitala a persoanei. Ca si cand nu ar mai exista spatiu, timp, sau disponibilitate, a persoanei, pentru nimic altceva. Ca si cand persoana, si viata ei, nu ar fi nimic mai mult decat respectiva realitate.

Am putea numi aceasta atitudine... angajament (fata de respectiva realitate). Si am putea chiar masura angajamentul (in numar de ani, de exemplu). Dar fericirea, multumirea, sau simpla seninatate, pe care nu le degaja persoana, ce spun oare despre viata din anii respectivi?

Care ar fi alternativa? Cum altfel sa ne preocupam de viata si de ani, ca sa nu ne trezim scufundati intr-o realitate unica, coplesitoare, una care aduce cu ea multi ani, si comparabil de multe intrebari referitoare la viata aferenta anilor?

Poate incerc un raspuns postarea viitoare! :)

Despre timp si lipsa lui

Imi amintesc, dintr-una din cartile copilariei, o definitie a timpului care mi-a ramas intiparita: "Timpul sfideaza totul. Piramidele sfideaza timpul".

Imi amintesc din filmul Troia o secventa: "Men have always been haunted by immortality."

Si-mi mai amintesc dintr-o melodie: "Steal the time, take a song and be glad/ Be free as the birds, don't be sad/Your time will come, I'll make you feel it..."

Aseara am vazut Maitreyi, la Bulandra. O poveste inceputa candva si continuata peste 40 de ani. Asta da sfidare a timpului! Pare ca in culturile orientale lucrurile sunt mult mai simple decat la noi... Intre a trai clipa si a visa clipa se pare ca este doar... un pas :) Un pas la fel de lung cat o clipa. Si la fel de plin de semnificatie cat o suita lunga si coerenta de... alte clipe.

Cred ca timpul nu este niciodata destul pentru a cuprinde in el tot ce ne trece prin minte ca ar fi posibil sa facem.
Cred si ca ni se intampla, deseori, sa ne vindem timpul, pe tacute si indirect asumat (sau neasumat :D), in activitati si lucruri care, aparent, ne aduc niste beneficii, desi am putea gasi si variante mult mai bune pentru timpul nostru, daca am avea timp sa cautam :).

One thing leads to another... incepem ca fiind parte a solutiei si ne trezim, undeva, in viitor, la un popas, ca am devenit parte a problemei. Si ca in afara de problema exterioara pe care o observam, mai avem si o problema interna, proprie. Problema propriului timp!

Din fericire, orice problema este o oportunitate, daca gasim o perspectiva inspirata din care sa privim.
 
In 2013 imi iau, deci, concediu!

De ce sa fim deschisi?

Daca explorezi domeniul de cunoastere al coaching-ului conversational, te intalnesti intr-un punct si cu aceasta intrebare:

"De ce este important sa fim deschisi?"

Este mai mult o invitatie la a te gandi decat o intrebare cu raspuns corect sau gresit. Voi ce ati zice?

"Ca sa fi meritat timpul pe care l-am alocat", am gandit eu la prima vedere. De ce am participa la o conversatie in care nu suntem dispusi sa fim deschisi? Probabil ca nu ne asteptam ca, fara participarea noastra activa, care implica, printre altele, si a fi deschisi la ce s-ar putea intampla, rezultatele reale obtinute sa fie magice. Asa ca... de ce nu am fi deschisi, daca ne asumam decizia de a participa la o conversatie?

De aici spatiul ideilor a prins, brusc, complexitate. :) Sunt atatea motive pentru care cineva ar alege sa nu fie deschis, chiar daca si-a asumat participarea la conversatie! Teama de a nu fi inteles, teama de a te expune, grija de a fi riscat prea mult (sau prea putin?...), prejudecatile despre interlocutori, situatie, motivatii, dificultatea de a fi deschis, chiar daca rational crezi ca vrei sa faci asta, si desigur lista ar putea continua.

Bun, deci are sens intrebarea! So let's go deeper.

"Ca sa contribui activ la a obtine rezultatele pe care le doresc din conversatie", a fost urmatoarea mea varianta. Dar daca nu imi este clar deloc ce-mi doresc? Sau daca nu reusesc sa vizualizez ce contributie as putea avea, prin conversatie, catre rezultate? Sau daca nu ma simt acum, aici, dornic de a fi o persoana activa? Cred ca in oricare din aceste situatii, ideea de a fi deschis ar deveni mai degraba amenintatoare, decat incurajatoare si optimista.

"Ca sa fac o diferenta pentru ceilalti care vor fi afectati cumva de rezultatul conversatiei mele". Aici apare insa componenta asteptarilor celorlalti de la mine. Ce cunosc despre aceste asteptari? Ce acord, formal sau informal, mi-am dat eu fata de aceste asteptari? Si daca deschiderea mea nu este ceea ce, in situatii de genul acestia, imi obtine rezultate, iar ceilalti stiu asta? Oare nu ar fi mai degraba gresit, daca este asa, sa experimentez prin a fi deschis?

Oarecum intrigata de diversitatea raspunsurilor aparent plauzibile, am explorat si raspunsul "din carte". Care mi-a placut mult si mi-a parut ca include tot ce am gandit mai sus plus alte elemente, totul intr-o maniera mult simplificata!

Este important sa fim deschisi pentru ca prin a fi deschisi le permitem celorlalti sa ne cunoasca! Si noua ne facilitam propria cunoastere, prin conversatiile cu alte persoane! Caci prin conversatie fixam si dam viata unor ganduri care, altfel, raman undeva, in abstractizarile individualitatii noastre, supuse, ca orice e omenesc, transformarii, imprastierii, disparitiei, poate.

Iar a permite celorlalti sa ne cunoasca este important pentru ca astfel construim increderea. Iar pe incredere construim, ulterior, relatii de durata.
Deci ar fi un circuit simplu: deschidere - cunoastere de catre ceilalti - autocunoastere - incredere!

Credeti ca e simplu? :)