"Comentez, deci exist"

Zicala "Cogito, ergo sum" - este depasita. Asta era valabil in Franta secolului XVII. Omul de atunci a evoluat mult. Acum tot omul gandeste. Bine, prost, documentat, dupa ureche... nu are mare relevanta. Important e ca toti gandim. Asa ca acum putem sa dam cu pietre in altii. Daca tot gandim... de ce sa nu comentam? Daca tot putem vorbi orice, oricum, de ce sa nu folosim acest drept, pentru a ne exterioriza frustrarile - toti avem din astea - opinand despre altii?

"Comentez, deci exist". Am vreo calitate pentru a comenta? Incerc sa schimb realmente ceva, cu comentariul meu - doct - sau cred ca e suficient sa comentez, ca sa ma simt eu mai bine, cui ii pasa de ce simt cei despre care comentez. Pe bune, intreb: cui ii pasa?

Azi am fost intrerupta de mai multe ori din a lucra de variate evenimente si luari de cuvant, care mai de care mai originale, in felul lor, toate in jurul aceleiasi teme: intr-o tara in care fiecare cetatean este mai corect decat Corectitudinea insasi, o persoana publica traieste, desigur, in fata multelor camere de luat vederi, momente nefaste de viata. Si buna parte din cetatenii corecti anterior mentionati stau pe margine, ca la circ, si dau cu pietre. Persoana in cauza se pare ca este sursa tuturor relelor din lume, iar pedepsirea ei de catre soarta (prin interpusii ei, desigur), cea mai mare dreptate din lume. Altfel... nu-mi explic intreaga mahmureala colectiva cu care m-am intersectat azi. Toata lumea comenteaza despre un om care are niste probleme in viata. Exuberant, frenetic! Bine ca s-a rezolvat si asta, acum toti vom fi fericiti si Binele va castiga!

Nu este asa ca toata lumea are dreptul la un punct de vedere? Libertate fundamentala a omului, libertatea de exprimare, a fost castigata prin lupte si eforturi sustinute - la propriu - de altii, inaintea noastra. Nu este logic, deci, ca noi sa folosim acest drept - antecastigat pentru noi - ca sa ne razboim intre noi? Ce-ar fi omul contemporan daca nu ar comenta - justificat sau nu - la liber, despre alti oameni?

Dar oare ne intrebam, noi, oamenii comentatori, atunci cand ne apucam sa ne dam cu parerea, desfiintand alti oameni, lovind in reputatii, cauzand diverse - rareori bune - altora, daca noi chiar avem dreptul principial de a face asta? Oare n-avem fiecare ceva mai bun de facut cu timpul nostru, decat sa comentam despre altii? Oare nu ne-am putea folosi intelectul la ceva mai productiv decat acele comentarii - negative, demotivante, rele sau rautacioase - care nu doar ca nu construiesc nimic, ci chiar distrug?

As vrea sa fie clar - nu ma refer doar la "comentatorii" evenimentului de astazi. Mi se pare la fel de "onorabil" a comenta agresiv despre un om public pe care nu il cunosti si despre jobul caruia nu ai habar ca si a comenta fara vreun scop pozitiv in minte despre colegii, rudele, vecinii, care banuiesti tu ca nu stiu ce fac in timpul liber, unii cu altii, asa ca iti impartasesti indoileile si altora, ca sa stie si ei... Desigur, tu cauti adevarul, echitatea, dreptatea... cauza ta este nobila!

Nu mai bine ti-ai alege alta abordare? Una care sa faca efectiv ceva, nu doar sa judece pe altii?
Sau nu mai bine ti-ai alege o cauza? Una care chiar sa fie nobila... Nu mai bine ai pune umarul, in loc sa pui comentariul care cere sange si instiga la prostii?

Si voi incheia cu inca o provocare pentru omul contemporan, comentator. Cum ai comenta zicala urmatoare, cu autor necunoscut:
"Great minds talk about ideas, average minds talk about things, small minds talk about other people"?

Schimbare - catre un prezent mai luminos

Azi mi-am propus sa scriu pentru oamenii care practica schimbarea, ca stil de viata. Ca de obicei, am intrebari :)

"Nu este nevoie sa te schimbi. Supravietuirea nu este obligatorie", zicea Deming. I agree :)

Cu toate astea, stim din disciplinele conexe psihologiei ca schimbarea doare, ca orice tranzitie presupune o etapa de renuntare si o etapa neutra, inainte de etapa noului inceput. Si ca etapa de renuntare in sine este constituita din 5 etape, fiecare din sfera emotiilor negative (negare, furie, negociere, depresie, acceptare).

Intre aceste doua puncte de vedere pe care le accept valide concomitent, unde intra decizia omului care provoaca schimbarea?
Oare nu ar fi frumos sa acordam mai multa importanta motivatiei oamenilor care se inscriu de bunavoie in procesul - complex si dureros - al schimbarii, decat schimbarii in sine?

Ce determina o persoana sa isi schimbe aspecte din viata?
Termini o relatie, lasi in urma o echipa, schimbi locatia, renunti sa mai faci ceva ce iti ocupa niste ore saptamanal, incetezi sa mai apari in viata unor oameni cu care te intersectai "intamplator", incepi sa faci cate ceva nou si brusc te prinzi ca alte lucruri nu mai au loc in prezentul tau, si asa mai departe.
Sigur iti dai seama ca este vorba despre schimbare, sigur te simti putin incomod, in primul moment in care constientizezi ca ai facut pasul si ca lasi in urma ceva. Totusi, nu te opresti, nu revii, ci... continui pe ceea ce iti pare a fi alternativa.

De ce faci asta? E oare disciplina proprie fata de schimbare, sau e mult mai mult de atat?
Schimbi pentru ca vrei sa lasi in urma ceva trecut, sau schimbi pentru ca stii ca se poate mult mai bine?
Schimbi pentru ca te-ai saturat de unele lucruri, sau pentru ca vrei sa treci la urmatoarea din numarul infinit de posibilitati de a-ti trai viata?
Schimbi pentru ca te intristeaza trecutul sau pentru ca te entuziasmeaza viitorul pe care-l vezi modelabil altfel fata de ce ai in prezent?
Schimbi asteptandu-te sa doara, sau schimbi asteptandu-te sa explorezi alte variante de fericire?

Iar noi, care observam de pe margine ce faci tu, sa iti spunem ca ne pare rau ca "a trebuit sa schimbi", sau sa te felicitam pentru determinarea pe care nu multi o gasesc de a te valorifica intr-un fel nou?

Cunosc si admir oameni care isi petrec intreaga viata loiali unui numar limitat de principii directoare, si care schimba, pe rand, orice altceva din jur - oameni, pozitii, firme, obiceiuri, si mai ales, pe ei insisi. Si ma energizeaza intotdeauna a afla si a dezbate motivatiile lor.