Porti catre viitor sau... a te desparti frumos

Se intampla sa ne despartim din cand in cand de oameni - colegi sau amici - persoane cu care am petrecut situatii variate, mai fericite sau mai putin fericite, banale sau deosebite, si lista cu siguranta poate continua.

Ca e la alegerea unuia din noi, care nu se mai simte implinit in relatie, sau ca se schimba ceva semnficativ in firma, sau se termina proiectul, sau pur si simplu gasesti un job mai bun, well, cauzele pentru care alegem sa plecam dintr-un loc sau dintr-o relatie sunt nu numai variate, dar si perfect valide, in sistemul nostru de valori. Cu toate astea, faptul ca alegem sa plecam schimba dinamica relatiilor conexe, uneori imediat, uneori vizibil in timp, si genereaza impact nu numai in sistemul nostru de valori, ci si in cel al persoanei/persoanelor de care alegem sa ne separam.

Ce responsabilitate avem fata de oamenii si relatiile pe care le lasam in urma?
Si mai ales, ce fel de relatie poate exista dupa despartire, if any?
Putem analiza in aceeasi conversatie relatiile profesionale si cele personale, fara a neglija elementele distinctive ale fiecareia din cele doua, fara a simplifica incorect?

Stim din modelul de tranzitii al lui Bridges ca despartirea, ca orice proces de schimbare, implica 3 etape:

• Sfarsitul (pierderea, renuntarea)
• Zona neutra
• Noul inceput

Stim de la Elisabeth Kubler-Ross ca sfarsitul (etapa 1 din modelul lui Bridges) implica 5 etape (care pot fi parcurse in orice ordine, uneori repetandu-se, de durate si intensitati diferite):

• Negarea
• Furia
• Negocierea
• Depresia
• Acceptarea  

Partea cu adevarat interesanta este ca, oricat de autentice sunt starile prin care trecem, si oricat de indreptatiti ne consideram sa traim respectivele emotii (chiar daca, poate nu rational, dar macar intuitiv, le constientizam ca negative), responsabilitatea pentru actiunile noastre ne apartine, in esenta, tot noua :). Cum ne despartim, ce spunem cand ne despartim, ce facem dupa, cum tratam ceea ce a rezultat din relatie (ca e vorba de prietenii comuni, fostii colegi sau fostele proiecte), ce atitudini alegem sa aratam fata de trecut, fata de prezent, fata de viitor (daca avem vreo deschidere catre vreun viitor) toate acestea reprezinta contributia noastra proprie la procesul (teoretic dureros) al despartirii. 

Dar daca am vedea despartirea ca o transformare, in loc de ca o renuntare? 
Daca, stiind ca in final rezultatul este acelasi (acceptarea, zona neutra, noul inceput), ne-am stradui sa nu petrecem tot timpul pe care in mod natural il traim in starile negative, contribuind, la randul nostru, la a scrie un sfarsit negativ, greu de remediat ulterior, pentru relatie?
Nu ne-am face astfel despartirile mai frumoase, simple porti catre viitor, in loc de amintiri... provocatoare... ale unui trecut pe care vom avea ulterior dificultati in a-l integra in prezent?

Dieta, sportul si schimbarea

Ce au in comun dieta, sportul si schimbarea?
Aparent, nimic.
Si totusi...

Cine face sport ca hobby, cu o anumita periodicitate, stie ca "muschii invata". De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate exercitiile :). E un mod simplist de a spune ca, la nivel fizic, corpul nostru se obisnuieste cu un anumit nivel de efort, si, chiar daca la inceput se vad efecte (slabim sau ne tonificam, de regula), acestea incetinesc si se stabilizeaza, imediat ce ne acomodam cu respectivul nivel de efort.

Cine experimenteaza cu diete si variatii de stil alimentar (hopefully) sanatos, afla destul de repede ca si metabolismul "invata" (ce curios, la fel ca si muschii!), si, dupa ce se obisnuieste cu un aport caloric diferit fata de ce "stia" inainte, incetineste, adaptandu-se noilor conditii. De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate dieta (ca si exercitiile!), si sa fim rabdatori cu noi insine cand observam ca nu mai da aceleasi rezultate dieta-minune care a mers in trecut.

E un oarecare mecanism de urcare-platou (daca vedem sportul si dieta ca solutii pentru a urca un munte) sau de coborare-platou (daca ne gandim strict ca muntele este, de regula, dorinta noastra de a imbunatati cum aratam, de a deveni mai "fit"). Esential este insa faptul ca - oricat de trist ar suna - ceea ce a mers in trecut, probabil nu o sa mearga, din nou, in aceeasi formula. Deci, va trebui sa schimbam continuu ceva, in sport, in dieta, daca ne dorim noi si noi platouri (indiferent ca le vedem in sus sau in jos :) ).

Altfel spus, schimbarea este necesara si in sport, si in dieta, daca vrem rezultate noi. Este oare valabila afirmatia si pentru starea noastra intelectuala de "fitness"?

Invatam, lucram, ajungem la un nivel de echilibru, profesional si personal, nivel la care lucrurile par sa mearga bine. Ce se intampla, oare, cu abilitatea noastra de a ne dezvolta, de a creste, de a evolua, in acest caz?

Reactioneaza ea, oare, la fel ca muschii si ca metabolismul, se adapteaza si incetineste?
Si daca este asa, ce semnale avem nevoie sa primim, de la noi insine, pentru a constientiza ca este necesara o schimbare?

Viena - parcursul unor amintiri

Pentru ca am calatorit pe ici-colo (intai din curiozitate, apoi din atasament fata de o activitate care imi placea, acum, din dorinta de a imbina utilul cu placutul) mi-a venit de curand ideea de a explora ce anume a ramas cu mine, din calatorii, si... ce am invatat din acestea, dincolo de experienta in sine, de poze si suveniruri. 

Viena, primul oras european explorat. 

Arhitectura interesanta, istoria complexa, simbolistica variata a puterii, pe care o observi peste tot, de la catedrale, manastiri, castele, pana la parcuri si reguli de circulatie, toate iti transmit ca orasul este fie o sursa de inspiratie, fie un oras foarte rece. 

Doua imagini au ramas cu mine, constat, peste ani, cu invatamintele aferente.

Prima, imaginea panoramica, dinspre cafeneaua din Gloriette, peste gradini, catre castelul Schonbrunn, "din vale". Nu stiu daca imi amintesc mai degraba gustul cafelei (la vremea respectiva experimentam cu varietati de cafea), sau impresia proaspata de libertate pe care acea zi calduta de vara, cu multe nuante de verde si cu multe flori in culori vii, cumva, mi-o transmitea.  

Si cealalta... e imaginea Dunarii luminate noaptea, vazute de undeva, de la marginea orasului, de pe ceva drum care urca prin vecinatati, catre o manastire, oferind calatorului cateva locuri de belvedere catre oras (am aflat de la localnici de drum, nu se gasea pe ghiduri turistice, trebuia sa fii "initiat" ca sa ti se recomande experienta). Memorabila aici era imaginea, in tot ansamblul ei, mozaic ingenios de intuneric si lumina, polaritati care, desi se contrazic, se puneau in valoare doar reciproc! Cam ca in viata... desi dorim sa primim doar extrema pozitiva din diverse lucruri, ni se mai intampla si sa aflam ca tocmai pentru ca exista si extrema negativa, e atat de valoroasa cealalta, si ca ansamblul in sine, prin echilibru, e generator de valoare si poate chiar de... frumusete!

Azi, dincolo de amintirea cafelei din Gloriette, si a Dunarii luminate noaptea, Viena este pe lista mea de locatii de revizitat oricand. Pentru ca Viena este si... vals!

Ani, viata si numaratori

"In the end, it is not the years in your life that count. It's the life in your years." zicea Abraham Lincoln.

Profund, nu-i asa? :)
Dar care este oare diferenta intre a pune viata in anii tai, in opozitie cu a pune ani in viata? Nu este vorba despre aceeasi numaratoare, la o prima vedere asupra ideii?

"Am jobul asta de n ani."..."Suntem impreuna de n ani."..."Fac asta de n ani."...

Si ce daca? :) Este in vreun fel o masura a fericirii, numarul de ani de ceva - oricare ar fi acel ceva? Sau vreun indiciu macar, asupra calitatii vietii sau asupra persoanei in sine, care are a spune despre el/ea numarul de ani de... ceva?

Am intalnit recent oameni absorbiti de o pasiune, de ceva in jurul carora li se desfasoara intreaga viata. Ca e un job (profitabil sau nu), ca e o relatie (romantica, de familie, sau de oricare alt fel), ca e un eveniment (prezent, trecut sau viitor), realitatea respectiva concentreaza intreaga energie vitala a persoanei. Ca si cand nu ar mai exista spatiu, timp, sau disponibilitate, a persoanei, pentru nimic altceva. Ca si cand persoana, si viata ei, nu ar fi nimic mai mult decat respectiva realitate.

Am putea numi aceasta atitudine... angajament (fata de respectiva realitate). Si am putea chiar masura angajamentul (in numar de ani, de exemplu). Dar fericirea, multumirea, sau simpla seninatate, pe care nu le degaja persoana, ce spun oare despre viata din anii respectivi?

Care ar fi alternativa? Cum altfel sa ne preocupam de viata si de ani, ca sa nu ne trezim scufundati intr-o realitate unica, coplesitoare, una care aduce cu ea multi ani, si comparabil de multe intrebari referitoare la viata aferenta anilor?

Poate incerc un raspuns postarea viitoare! :)

Despre timp si lipsa lui

Imi amintesc, dintr-una din cartile copilariei, o definitie a timpului care mi-a ramas intiparita: "Timpul sfideaza totul. Piramidele sfideaza timpul".

Imi amintesc din filmul Troia o secventa: "Men have always been haunted by immortality."

Si-mi mai amintesc dintr-o melodie: "Steal the time, take a song and be glad/ Be free as the birds, don't be sad/Your time will come, I'll make you feel it..."

Aseara am vazut Maitreyi, la Bulandra. O poveste inceputa candva si continuata peste 40 de ani. Asta da sfidare a timpului! Pare ca in culturile orientale lucrurile sunt mult mai simple decat la noi... Intre a trai clipa si a visa clipa se pare ca este doar... un pas :) Un pas la fel de lung cat o clipa. Si la fel de plin de semnificatie cat o suita lunga si coerenta de... alte clipe.

Cred ca timpul nu este niciodata destul pentru a cuprinde in el tot ce ne trece prin minte ca ar fi posibil sa facem.
Cred si ca ni se intampla, deseori, sa ne vindem timpul, pe tacute si indirect asumat (sau neasumat :D), in activitati si lucruri care, aparent, ne aduc niste beneficii, desi am putea gasi si variante mult mai bune pentru timpul nostru, daca am avea timp sa cautam :).

One thing leads to another... incepem ca fiind parte a solutiei si ne trezim, undeva, in viitor, la un popas, ca am devenit parte a problemei. Si ca in afara de problema exterioara pe care o observam, mai avem si o problema interna, proprie. Problema propriului timp!

Din fericire, orice problema este o oportunitate, daca gasim o perspectiva inspirata din care sa privim.
 
In 2013 imi iau, deci, concediu!

De ce sa fim deschisi?

Daca explorezi domeniul de cunoastere al coaching-ului conversational, te intalnesti intr-un punct si cu aceasta intrebare:

"De ce este important sa fim deschisi?"

Este mai mult o invitatie la a te gandi decat o intrebare cu raspuns corect sau gresit. Voi ce ati zice?

"Ca sa fi meritat timpul pe care l-am alocat", am gandit eu la prima vedere. De ce am participa la o conversatie in care nu suntem dispusi sa fim deschisi? Probabil ca nu ne asteptam ca, fara participarea noastra activa, care implica, printre altele, si a fi deschisi la ce s-ar putea intampla, rezultatele reale obtinute sa fie magice. Asa ca... de ce nu am fi deschisi, daca ne asumam decizia de a participa la o conversatie?

De aici spatiul ideilor a prins, brusc, complexitate. :) Sunt atatea motive pentru care cineva ar alege sa nu fie deschis, chiar daca si-a asumat participarea la conversatie! Teama de a nu fi inteles, teama de a te expune, grija de a fi riscat prea mult (sau prea putin?...), prejudecatile despre interlocutori, situatie, motivatii, dificultatea de a fi deschis, chiar daca rational crezi ca vrei sa faci asta, si desigur lista ar putea continua.

Bun, deci are sens intrebarea! So let's go deeper.

"Ca sa contribui activ la a obtine rezultatele pe care le doresc din conversatie", a fost urmatoarea mea varianta. Dar daca nu imi este clar deloc ce-mi doresc? Sau daca nu reusesc sa vizualizez ce contributie as putea avea, prin conversatie, catre rezultate? Sau daca nu ma simt acum, aici, dornic de a fi o persoana activa? Cred ca in oricare din aceste situatii, ideea de a fi deschis ar deveni mai degraba amenintatoare, decat incurajatoare si optimista.

"Ca sa fac o diferenta pentru ceilalti care vor fi afectati cumva de rezultatul conversatiei mele". Aici apare insa componenta asteptarilor celorlalti de la mine. Ce cunosc despre aceste asteptari? Ce acord, formal sau informal, mi-am dat eu fata de aceste asteptari? Si daca deschiderea mea nu este ceea ce, in situatii de genul acestia, imi obtine rezultate, iar ceilalti stiu asta? Oare nu ar fi mai degraba gresit, daca este asa, sa experimentez prin a fi deschis?

Oarecum intrigata de diversitatea raspunsurilor aparent plauzibile, am explorat si raspunsul "din carte". Care mi-a placut mult si mi-a parut ca include tot ce am gandit mai sus plus alte elemente, totul intr-o maniera mult simplificata!

Este important sa fim deschisi pentru ca prin a fi deschisi le permitem celorlalti sa ne cunoasca! Si noua ne facilitam propria cunoastere, prin conversatiile cu alte persoane! Caci prin conversatie fixam si dam viata unor ganduri care, altfel, raman undeva, in abstractizarile individualitatii noastre, supuse, ca orice e omenesc, transformarii, imprastierii, disparitiei, poate.

Iar a permite celorlalti sa ne cunoasca este important pentru ca astfel construim increderea. Iar pe incredere construim, ulterior, relatii de durata.
Deci ar fi un circuit simplu: deschidere - cunoastere de catre ceilalti - autocunoastere - incredere!

Credeti ca e simplu? :)

Despre pasiune si alti demoni

Imi amintesc din copilarie zicala "daca pui si un strop de pasiune, atunci...". Era utilizata zicala in contexte diverse - la tv, de unii profesori, poate chiar de unele persoane pe care nu le asociez acum, concret, cu vreun loc sau vreo data, doar ca imi amintesc ca au existat.

Mai tarziu am inceput sa aud o varianta a aceleiasi idei, pe negativ - "Daca nu e si pasiune, nimic nu e". Sau, ma rog, variatiuni, conceptul de baza fiind ca fara pasiune nu se face nimic.

De curand am observat un trend, dat de unele persoane foarte tinere, care se pare ca au preluat intelepciunea despre pasiune, in varianta ei negativa, pentru a o folosi ca motivatie a unor decizii personale de a renunta la a face lucruri.

Voi ati intalnit tineri care s-au straduit sa va explice cum nu au reusit ei sa faca diverse (activitati obiective, din zona profesionala), pentru ca nu simteau pasiune pentru activitatea respectiva? Eu am intalnit, suficienti cat sa ma faca sa ma intreb: oare despre pasiune este vorba? Sau despre altceva?

Si daca despre pasiune este vorba, care e rolul individual pe care fiecare din noi il avem de asumat pentru... nasterea pasiunii? Dar pentru pastrarea ei?... Este oare fair sa blamam un grup, niste prieteni, o echipa, o firma, o natie, pentru ca nu ne ofera conditiile in care sa devenim "pasionati" de cauza pe care ei o reprezinta? Sau este pasiunea invocata doar o modalitate - facila - de a ne achita, onorabil, de propria inabilitate de adeziune la cauza respectiva?

Aveam in minte intrebarile astea de cateva saptamani. Am ales sa nu le scriu pentru ca imi parea prea intunecat tonul articolului. Cum si este :)

Doar ca intre timp am regasit, intamplator, si persoane care, in baza pasiunii lor pentru cauza la care contribuie, gasesc resurse nebanuite pentru a depasi limitarile pe care insasi cauza (probabil ca din neconstientizare, nu din rea-vointa) le impune. Si aceasta pasiune, care ii motiveaza pe ei, pare... solida, construita pas cu pas si, cumva, mentinuta.

Desigur, se naste aici o alta intrebare - oare, in aceste situatii, cauza este demna de angajamentul - plin de pasiune - al persoanei? Dar aceasta este o alta intrebare, o alta postare, o alta conversatie!

In ceea ce priveste pasiunea, parerea mea dupa ce am observat - zic eu - ambele fete - este ca oricat de sublima si magica pare ea, in sine, pasiunea, depinde de maturitatea si responsabilitatea fiecaruia cum ne alegem sursa, cauza si obiectul pasiunii, si ce actiuni ne asumam, in baza alegerii. Si mai ales depinde de noi viitorul pasiunii, "soarta" ei.
La fel de valabil pentru pasiunile profesionale, ca si pentru cele personale.

Tactics...

"...by universal custom, your enemy is never more polite than when he is planning or has planned your destruction" ~James Clavell, "Shogun"

"Comentez, deci exist"

Zicala "Cogito, ergo sum" - este depasita. Asta era valabil in Franta secolului XVII. Omul de atunci a evoluat mult. Acum tot omul gandeste. Bine, prost, documentat, dupa ureche... nu are mare relevanta. Important e ca toti gandim. Asa ca acum putem sa dam cu pietre in altii. Daca tot gandim... de ce sa nu comentam? Daca tot putem vorbi orice, oricum, de ce sa nu folosim acest drept, pentru a ne exterioriza frustrarile - toti avem din astea - opinand despre altii?

"Comentez, deci exist". Am vreo calitate pentru a comenta? Incerc sa schimb realmente ceva, cu comentariul meu - doct - sau cred ca e suficient sa comentez, ca sa ma simt eu mai bine, cui ii pasa de ce simt cei despre care comentez. Pe bune, intreb: cui ii pasa?

Azi am fost intrerupta de mai multe ori din a lucra de variate evenimente si luari de cuvant, care mai de care mai originale, in felul lor, toate in jurul aceleiasi teme: intr-o tara in care fiecare cetatean este mai corect decat Corectitudinea insasi, o persoana publica traieste, desigur, in fata multelor camere de luat vederi, momente nefaste de viata. Si buna parte din cetatenii corecti anterior mentionati stau pe margine, ca la circ, si dau cu pietre. Persoana in cauza se pare ca este sursa tuturor relelor din lume, iar pedepsirea ei de catre soarta (prin interpusii ei, desigur), cea mai mare dreptate din lume. Altfel... nu-mi explic intreaga mahmureala colectiva cu care m-am intersectat azi. Toata lumea comenteaza despre un om care are niste probleme in viata. Exuberant, frenetic! Bine ca s-a rezolvat si asta, acum toti vom fi fericiti si Binele va castiga!

Nu este asa ca toata lumea are dreptul la un punct de vedere? Libertate fundamentala a omului, libertatea de exprimare, a fost castigata prin lupte si eforturi sustinute - la propriu - de altii, inaintea noastra. Nu este logic, deci, ca noi sa folosim acest drept - antecastigat pentru noi - ca sa ne razboim intre noi? Ce-ar fi omul contemporan daca nu ar comenta - justificat sau nu - la liber, despre alti oameni?

Dar oare ne intrebam, noi, oamenii comentatori, atunci cand ne apucam sa ne dam cu parerea, desfiintand alti oameni, lovind in reputatii, cauzand diverse - rareori bune - altora, daca noi chiar avem dreptul principial de a face asta? Oare n-avem fiecare ceva mai bun de facut cu timpul nostru, decat sa comentam despre altii? Oare nu ne-am putea folosi intelectul la ceva mai productiv decat acele comentarii - negative, demotivante, rele sau rautacioase - care nu doar ca nu construiesc nimic, ci chiar distrug?

As vrea sa fie clar - nu ma refer doar la "comentatorii" evenimentului de astazi. Mi se pare la fel de "onorabil" a comenta agresiv despre un om public pe care nu il cunosti si despre jobul caruia nu ai habar ca si a comenta fara vreun scop pozitiv in minte despre colegii, rudele, vecinii, care banuiesti tu ca nu stiu ce fac in timpul liber, unii cu altii, asa ca iti impartasesti indoileile si altora, ca sa stie si ei... Desigur, tu cauti adevarul, echitatea, dreptatea... cauza ta este nobila!

Nu mai bine ti-ai alege alta abordare? Una care sa faca efectiv ceva, nu doar sa judece pe altii?
Sau nu mai bine ti-ai alege o cauza? Una care chiar sa fie nobila... Nu mai bine ai pune umarul, in loc sa pui comentariul care cere sange si instiga la prostii?

Si voi incheia cu inca o provocare pentru omul contemporan, comentator. Cum ai comenta zicala urmatoare, cu autor necunoscut:
"Great minds talk about ideas, average minds talk about things, small minds talk about other people"?

Schimbare - catre un prezent mai luminos

Azi mi-am propus sa scriu pentru oamenii care practica schimbarea, ca stil de viata. Ca de obicei, am intrebari :)

"Nu este nevoie sa te schimbi. Supravietuirea nu este obligatorie", zicea Deming. I agree :)

Cu toate astea, stim din disciplinele conexe psihologiei ca schimbarea doare, ca orice tranzitie presupune o etapa de renuntare si o etapa neutra, inainte de etapa noului inceput. Si ca etapa de renuntare in sine este constituita din 5 etape, fiecare din sfera emotiilor negative (negare, furie, negociere, depresie, acceptare).

Intre aceste doua puncte de vedere pe care le accept valide concomitent, unde intra decizia omului care provoaca schimbarea?
Oare nu ar fi frumos sa acordam mai multa importanta motivatiei oamenilor care se inscriu de bunavoie in procesul - complex si dureros - al schimbarii, decat schimbarii in sine?

Ce determina o persoana sa isi schimbe aspecte din viata?
Termini o relatie, lasi in urma o echipa, schimbi locatia, renunti sa mai faci ceva ce iti ocupa niste ore saptamanal, incetezi sa mai apari in viata unor oameni cu care te intersectai "intamplator", incepi sa faci cate ceva nou si brusc te prinzi ca alte lucruri nu mai au loc in prezentul tau, si asa mai departe.
Sigur iti dai seama ca este vorba despre schimbare, sigur te simti putin incomod, in primul moment in care constientizezi ca ai facut pasul si ca lasi in urma ceva. Totusi, nu te opresti, nu revii, ci... continui pe ceea ce iti pare a fi alternativa.

De ce faci asta? E oare disciplina proprie fata de schimbare, sau e mult mai mult de atat?
Schimbi pentru ca vrei sa lasi in urma ceva trecut, sau schimbi pentru ca stii ca se poate mult mai bine?
Schimbi pentru ca te-ai saturat de unele lucruri, sau pentru ca vrei sa treci la urmatoarea din numarul infinit de posibilitati de a-ti trai viata?
Schimbi pentru ca te intristeaza trecutul sau pentru ca te entuziasmeaza viitorul pe care-l vezi modelabil altfel fata de ce ai in prezent?
Schimbi asteptandu-te sa doara, sau schimbi asteptandu-te sa explorezi alte variante de fericire?

Iar noi, care observam de pe margine ce faci tu, sa iti spunem ca ne pare rau ca "a trebuit sa schimbi", sau sa te felicitam pentru determinarea pe care nu multi o gasesc de a te valorifica intr-un fel nou?

Cunosc si admir oameni care isi petrec intreaga viata loiali unui numar limitat de principii directoare, si care schimba, pe rand, orice altceva din jur - oameni, pozitii, firme, obiceiuri, si mai ales, pe ei insisi. Si ma energizeaza intotdeauna a afla si a dezbate motivatiile lor.