Se intampla sa ne despartim din cand in cand de oameni - colegi sau amici - persoane cu care am petrecut situatii variate, mai fericite sau mai putin fericite, banale sau deosebite, si lista cu siguranta poate continua.
Ca e la alegerea unuia din noi, care nu se mai simte implinit in relatie, sau ca se schimba ceva semnficativ in firma, sau se termina proiectul, sau pur si simplu gasesti un job mai bun, well, cauzele pentru care alegem sa plecam dintr-un loc sau dintr-o relatie sunt nu numai variate, dar si perfect valide, in sistemul nostru de valori. Cu toate astea, faptul ca alegem sa plecam schimba dinamica relatiilor conexe, uneori imediat, uneori vizibil in timp, si genereaza impact nu numai in sistemul nostru de valori, ci si in cel al persoanei/persoanelor de care alegem sa ne separam.
Ce responsabilitate avem fata de oamenii si relatiile pe care le lasam in urma?
Si mai ales, ce fel de relatie poate exista dupa despartire, if any?
Putem analiza in aceeasi conversatie relatiile profesionale si cele personale, fara a neglija elementele distinctive ale fiecareia din cele doua, fara a simplifica incorect?
Stim din modelul de tranzitii al lui Bridges ca despartirea, ca orice proces de schimbare, implica 3 etape:
- Sfarsitul (pierderea, renuntarea)
- Zona neutra
- Noul inceput
- Negarea
- Furia
- Negocierea
- Depresia
- Acceptarea
Partea cu adevarat interesanta este ca, oricat de autentice sunt starile prin care trecem, si oricat de indreptatiti ne consideram sa traim respectivele emotii (chiar daca, poate nu rational, dar macar intuitiv, le constientizam ca negative), responsabilitatea pentru actiunile noastre ne apartine, in esenta, tot noua :). Cum ne despartim, ce spunem cand ne despartim, ce facem dupa, cum tratam ceea ce a rezultat din relatie (ca e vorba de prietenii comuni, fostii colegi sau fostele proiecte), ce atitudini alegem sa aratam fata de trecut, fata de prezent, fata de viitor (daca avem vreo deschidere catre vreun viitor) toate acestea reprezinta contributia noastra proprie la procesul (teoretic dureros) al despartirii.
Daca, stiind ca in final rezultatul este acelasi (acceptarea, zona neutra, noul inceput), ne-am stradui sa nu petrecem tot timpul pe care in mod natural il traim in starile negative, contribuind, la randul nostru, la a scrie un sfarsit negativ, greu de remediat ulterior, pentru relatie?
Nu ne-am face astfel despartirile mai frumoase, simple porti catre viitor, in loc de amintiri... provocatoare... ale unui trecut pe care vom avea ulterior dificultati in a-l integra in prezent?
Multumesc Iulia pentru umanizarea ideii de separarea asa cum spui tu.
RăspundețiȘtergereDesi eu o privesc ca pe o "pierdere", oricare ar fi forma separarii, pentru ca eu nu vad o despartire ca o renuntare, renuntarea o simt doar ca etapa (asimilata cu acceptarea)
O despratire, oricare ar fi ea, este o "pierdere"
Iar zona dureroasa este data de pierderea inclusive a asteptarilor si viselor proiectate in acea relatie, fie ca este job sau relatie cu o pasiune sau relatie umana
Si zona care provoaca durere dupa acceptare este zona de internalizare a relatiei
Practice dispare din concret relatia si proiectele / asteptarile vis a vis de ea, insa tot ceea ce traim important (experientele importante de viata) se internalizeaza
Iar internalizarea doare. Doare acceptarea realitatii....(aici da, poate fi privita ca metamorfozare) insa si larva trece prin dureri cand se transforma in fluture
Relatia, asa cum spui foaret bine si tu, de fapt, nu moare. Doar ca fara un pic de durere nu se poate, e nerealist....si nastera e minunata dar e cu durere !
Spui foaret bine si tu si cred si eu ca blocatul in durere este autosabotare. Blocajul in acceptare = negare. Aici se produce devierea.
Negarea relatiei si a valorii traite este echivalenta cu negarea propriei existente din acea perioada, lucru pe care interior nu il putem duce si nu numai ca nu schimba calitatea a nimic dar ne blocheaza primordial pe noi insine.
E greu sa iesi dintr-o relatia care parea o solutie la altele...si sa te trezesti acum in fata din nou "cu acele altele" care nu au avut solutii prin relatia respectiv, plus timpul risipit.... sunt greu de acceptat toate acestea, insa doar acceptarea va permite metamorfozarea si va da voie vietii sa curga autentica si implinitoare
In alta ordine de idei, sunt motivat sa raman cu valorizare si respect pentru experienta de viata traita pentru ca este a mea si asa cum a fost a adus la momentul respectiv, ea a adus un plus important pentru mine (chiar daca acum este neclar pt ca si eu ma simt neclar cu ce resimt)
Respectul pt celalalt il am cand sunt capabil de respect de sine autentic
Daca eu cu mine nu sunt intr-o dinalica si armonioasa relatie, va fi greu sa ma regasesc implinit intr-o relatie (oricare ar fi ea), pentru ca EU sunt parte a acelei relatii :)
Negarea relatiei si a celuilalt ma include si pe mine in povestea asta
Oricum ai o aboradare complexa si documentata si umana! Felicitari pentru aplecarea catre un asemenea subiect !
Multumesc pentru completare si pentru perspectivele noi!
ȘtergereGasesc interesanta ideea ca blocajul in acceptare (ca etapa ultima a pierderii) este echivalent cu negarea. Practic, in felul acesta, procesul in sine se opreste inainte de a ajunge in zona neutra, apoi in noul inceput, si singurele trairi care raman sunt cele negative din "pierdere", care se completeaza cu durerea din internalizarea acceptarii, deci, totul ramane negativ, nu vedem nicio poarta catre niciun viitor (pentru relatia respectiva, persoana sau context).
Total de acord ca fara durere nu se poate, ma preocupa insa pasii aceia, pozitivi, pe care ii putem face prin zona neutra, catre noul inceput. Relatia nu moare o data cu despartirea (in personal, oamenii raman, in profesional, colegii, proiectele, si firmele, raman), dar noi o putem "tine moarta", daca alegem sa refuzam zona neutra si noul inceput, daca alegem sa ramanem blocati in durere, in loc de a gasi cai de a integra experienta in sine a relatiei trecute, in prezent, prezent care poate include (sau nu) persoana si contextul de care ne-am despartit, poate include chiar alte relatii (fostii colegi pot deveni viitorii parteneri de business, fostele pasiuni pot deveni viitorii prieteni, orice "fosta chestie" poate deveni un "nou ceva", cu colaborarea noastra, si dupa ce reusim - cred - sa iertam amintirea durerii), si cu siguranta poate include respectul nostru pentru acea chestie trecuta, chiar daca... ea nu mai exista asa cum era cand o traiam si ne placea.
Imi place si ideea de relatie, ca "spatiu sigur" - solutie pentru altele, care redevin relevante (probleme de tratat) o data cu incheierea relatiei (ce faci cu ce credeai ca rezolvasesi, cand nu mai ai acces la ce credeai ca este solutia?).
Si sunt de acord cu tot ce ai spus despre negarea relatiei, mai ales cu partea despre respectul autentic (pentru sine si pentru celalalt), si cum ma neg pe mine, cand aleg sa neg relatia.