Se intampla sa ne despartim din cand in cand de oameni - colegi sau amici - persoane cu care am petrecut situatii variate, mai fericite sau mai putin fericite, banale sau deosebite, si lista cu siguranta poate continua.
Ca e la alegerea unuia din noi, care nu se mai simte implinit in relatie, sau ca se schimba ceva semnficativ in firma, sau se termina proiectul, sau pur si simplu gasesti un job mai bun, well, cauzele pentru care alegem sa plecam dintr-un loc sau dintr-o relatie sunt nu numai variate, dar si perfect valide, in sistemul nostru de valori. Cu toate astea, faptul ca alegem sa plecam schimba dinamica relatiilor conexe, uneori imediat, uneori vizibil in timp, si genereaza impact nu numai in sistemul nostru de valori, ci si in cel al persoanei/persoanelor de care alegem sa ne separam.
Ce responsabilitate avem fata de oamenii si relatiile pe care le lasam in urma?
Si mai ales, ce fel de relatie poate exista dupa despartire, if any?
Putem analiza in aceeasi conversatie relatiile profesionale si cele personale, fara a neglija elementele distinctive ale fiecareia din cele doua, fara a simplifica incorect?
Stim din modelul de tranzitii al lui Bridges ca despartirea, ca orice proces de schimbare, implica 3 etape:
- Sfarsitul (pierderea, renuntarea)
- Zona neutra
- Noul inceput
- Negarea
- Furia
- Negocierea
- Depresia
- Acceptarea
Partea cu adevarat interesanta este ca, oricat de autentice sunt starile prin care trecem, si oricat de indreptatiti ne consideram sa traim respectivele emotii (chiar daca, poate nu rational, dar macar intuitiv, le constientizam ca negative), responsabilitatea pentru actiunile noastre ne apartine, in esenta, tot noua :). Cum ne despartim, ce spunem cand ne despartim, ce facem dupa, cum tratam ceea ce a rezultat din relatie (ca e vorba de prietenii comuni, fostii colegi sau fostele proiecte), ce atitudini alegem sa aratam fata de trecut, fata de prezent, fata de viitor (daca avem vreo deschidere catre vreun viitor) toate acestea reprezinta contributia noastra proprie la procesul (teoretic dureros) al despartirii.
Daca, stiind ca in final rezultatul este acelasi (acceptarea, zona neutra, noul inceput), ne-am stradui sa nu petrecem tot timpul pe care in mod natural il traim in starile negative, contribuind, la randul nostru, la a scrie un sfarsit negativ, greu de remediat ulterior, pentru relatie?
Nu ne-am face astfel despartirile mai frumoase, simple porti catre viitor, in loc de amintiri... provocatoare... ale unui trecut pe care vom avea ulterior dificultati in a-l integra in prezent?
