Porti catre viitor sau... a te desparti frumos

Se intampla sa ne despartim din cand in cand de oameni - colegi sau amici - persoane cu care am petrecut situatii variate, mai fericite sau mai putin fericite, banale sau deosebite, si lista cu siguranta poate continua.

Ca e la alegerea unuia din noi, care nu se mai simte implinit in relatie, sau ca se schimba ceva semnficativ in firma, sau se termina proiectul, sau pur si simplu gasesti un job mai bun, well, cauzele pentru care alegem sa plecam dintr-un loc sau dintr-o relatie sunt nu numai variate, dar si perfect valide, in sistemul nostru de valori. Cu toate astea, faptul ca alegem sa plecam schimba dinamica relatiilor conexe, uneori imediat, uneori vizibil in timp, si genereaza impact nu numai in sistemul nostru de valori, ci si in cel al persoanei/persoanelor de care alegem sa ne separam.

Ce responsabilitate avem fata de oamenii si relatiile pe care le lasam in urma?
Si mai ales, ce fel de relatie poate exista dupa despartire, if any?
Putem analiza in aceeasi conversatie relatiile profesionale si cele personale, fara a neglija elementele distinctive ale fiecareia din cele doua, fara a simplifica incorect?

Stim din modelul de tranzitii al lui Bridges ca despartirea, ca orice proces de schimbare, implica 3 etape:

• Sfarsitul (pierderea, renuntarea)
• Zona neutra
• Noul inceput

Stim de la Elisabeth Kubler-Ross ca sfarsitul (etapa 1 din modelul lui Bridges) implica 5 etape (care pot fi parcurse in orice ordine, uneori repetandu-se, de durate si intensitati diferite):

• Negarea
• Furia
• Negocierea
• Depresia
• Acceptarea  

Partea cu adevarat interesanta este ca, oricat de autentice sunt starile prin care trecem, si oricat de indreptatiti ne consideram sa traim respectivele emotii (chiar daca, poate nu rational, dar macar intuitiv, le constientizam ca negative), responsabilitatea pentru actiunile noastre ne apartine, in esenta, tot noua :). Cum ne despartim, ce spunem cand ne despartim, ce facem dupa, cum tratam ceea ce a rezultat din relatie (ca e vorba de prietenii comuni, fostii colegi sau fostele proiecte), ce atitudini alegem sa aratam fata de trecut, fata de prezent, fata de viitor (daca avem vreo deschidere catre vreun viitor) toate acestea reprezinta contributia noastra proprie la procesul (teoretic dureros) al despartirii. 

Dar daca am vedea despartirea ca o transformare, in loc de ca o renuntare? 
Daca, stiind ca in final rezultatul este acelasi (acceptarea, zona neutra, noul inceput), ne-am stradui sa nu petrecem tot timpul pe care in mod natural il traim in starile negative, contribuind, la randul nostru, la a scrie un sfarsit negativ, greu de remediat ulterior, pentru relatie?
Nu ne-am face astfel despartirile mai frumoase, simple porti catre viitor, in loc de amintiri... provocatoare... ale unui trecut pe care vom avea ulterior dificultati in a-l integra in prezent?

Dieta, sportul si schimbarea

Ce au in comun dieta, sportul si schimbarea?
Aparent, nimic.
Si totusi...

Cine face sport ca hobby, cu o anumita periodicitate, stie ca "muschii invata". De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate exercitiile :). E un mod simplist de a spune ca, la nivel fizic, corpul nostru se obisnuieste cu un anumit nivel de efort, si, chiar daca la inceput se vad efecte (slabim sau ne tonificam, de regula), acestea incetinesc si se stabilizeaza, imediat ce ne acomodam cu respectivul nivel de efort.

Cine experimenteaza cu diete si variatii de stil alimentar (hopefully) sanatos, afla destul de repede ca si metabolismul "invata" (ce curios, la fel ca si muschii!), si, dupa ce se obisnuieste cu un aport caloric diferit fata de ce "stia" inainte, incetineste, adaptandu-se noilor conditii. De aceea trebuie sa schimbam cu regularitate dieta (ca si exercitiile!), si sa fim rabdatori cu noi insine cand observam ca nu mai da aceleasi rezultate dieta-minune care a mers in trecut.

E un oarecare mecanism de urcare-platou (daca vedem sportul si dieta ca solutii pentru a urca un munte) sau de coborare-platou (daca ne gandim strict ca muntele este, de regula, dorinta noastra de a imbunatati cum aratam, de a deveni mai "fit"). Esential este insa faptul ca - oricat de trist ar suna - ceea ce a mers in trecut, probabil nu o sa mearga, din nou, in aceeasi formula. Deci, va trebui sa schimbam continuu ceva, in sport, in dieta, daca ne dorim noi si noi platouri (indiferent ca le vedem in sus sau in jos :) ).

Altfel spus, schimbarea este necesara si in sport, si in dieta, daca vrem rezultate noi. Este oare valabila afirmatia si pentru starea noastra intelectuala de "fitness"?

Invatam, lucram, ajungem la un nivel de echilibru, profesional si personal, nivel la care lucrurile par sa mearga bine. Ce se intampla, oare, cu abilitatea noastra de a ne dezvolta, de a creste, de a evolua, in acest caz?

Reactioneaza ea, oare, la fel ca muschii si ca metabolismul, se adapteaza si incetineste?
Si daca este asa, ce semnale avem nevoie sa primim, de la noi insine, pentru a constientiza ca este necesara o schimbare?

Viena - parcursul unor amintiri

Pentru ca am calatorit pe ici-colo (intai din curiozitate, apoi din atasament fata de o activitate care imi placea, acum, din dorinta de a imbina utilul cu placutul) mi-a venit de curand ideea de a explora ce anume a ramas cu mine, din calatorii, si... ce am invatat din acestea, dincolo de experienta in sine, de poze si suveniruri. 

Viena, primul oras european explorat. 

Arhitectura interesanta, istoria complexa, simbolistica variata a puterii, pe care o observi peste tot, de la catedrale, manastiri, castele, pana la parcuri si reguli de circulatie, toate iti transmit ca orasul este fie o sursa de inspiratie, fie un oras foarte rece. 

Doua imagini au ramas cu mine, constat, peste ani, cu invatamintele aferente.

Prima, imaginea panoramica, dinspre cafeneaua din Gloriette, peste gradini, catre castelul Schonbrunn, "din vale". Nu stiu daca imi amintesc mai degraba gustul cafelei (la vremea respectiva experimentam cu varietati de cafea), sau impresia proaspata de libertate pe care acea zi calduta de vara, cu multe nuante de verde si cu multe flori in culori vii, cumva, mi-o transmitea.  

Si cealalta... e imaginea Dunarii luminate noaptea, vazute de undeva, de la marginea orasului, de pe ceva drum care urca prin vecinatati, catre o manastire, oferind calatorului cateva locuri de belvedere catre oras (am aflat de la localnici de drum, nu se gasea pe ghiduri turistice, trebuia sa fii "initiat" ca sa ti se recomande experienta). Memorabila aici era imaginea, in tot ansamblul ei, mozaic ingenios de intuneric si lumina, polaritati care, desi se contrazic, se puneau in valoare doar reciproc! Cam ca in viata... desi dorim sa primim doar extrema pozitiva din diverse lucruri, ni se mai intampla si sa aflam ca tocmai pentru ca exista si extrema negativa, e atat de valoroasa cealalta, si ca ansamblul in sine, prin echilibru, e generator de valoare si poate chiar de... frumusete!

Azi, dincolo de amintirea cafelei din Gloriette, si a Dunarii luminate noaptea, Viena este pe lista mea de locatii de revizitat oricand. Pentru ca Viena este si... vals!

Ani, viata si numaratori

"In the end, it is not the years in your life that count. It's the life in your years." zicea Abraham Lincoln.

Profund, nu-i asa? :)
Dar care este oare diferenta intre a pune viata in anii tai, in opozitie cu a pune ani in viata? Nu este vorba despre aceeasi numaratoare, la o prima vedere asupra ideii?

"Am jobul asta de n ani."..."Suntem impreuna de n ani."..."Fac asta de n ani."...

Si ce daca? :) Este in vreun fel o masura a fericirii, numarul de ani de ceva - oricare ar fi acel ceva? Sau vreun indiciu macar, asupra calitatii vietii sau asupra persoanei in sine, care are a spune despre el/ea numarul de ani de... ceva?

Am intalnit recent oameni absorbiti de o pasiune, de ceva in jurul carora li se desfasoara intreaga viata. Ca e un job (profitabil sau nu), ca e o relatie (romantica, de familie, sau de oricare alt fel), ca e un eveniment (prezent, trecut sau viitor), realitatea respectiva concentreaza intreaga energie vitala a persoanei. Ca si cand nu ar mai exista spatiu, timp, sau disponibilitate, a persoanei, pentru nimic altceva. Ca si cand persoana, si viata ei, nu ar fi nimic mai mult decat respectiva realitate.

Am putea numi aceasta atitudine... angajament (fata de respectiva realitate). Si am putea chiar masura angajamentul (in numar de ani, de exemplu). Dar fericirea, multumirea, sau simpla seninatate, pe care nu le degaja persoana, ce spun oare despre viata din anii respectivi?

Care ar fi alternativa? Cum altfel sa ne preocupam de viata si de ani, ca sa nu ne trezim scufundati intr-o realitate unica, coplesitoare, una care aduce cu ea multi ani, si comparabil de multe intrebari referitoare la viata aferenta anilor?

Poate incerc un raspuns postarea viitoare! :)